IV. zero la zero
EXIT roșu aprins
îmbarcarea băieților veseli
spre o americă mare și roză și pufoasă
și fără nicio carie
și cu numeroase instrucțiuni de utilizare
pentru cei care pot citi
trăiește ca și cum eu aș fi murit
dacă îți mai amintești
pășește apăsat
și învață să sari peste treptele escalatorului
de la dupont circle station
(care se scrie cu literă mare)
și care oricum îţi va aduce la picioare
pămîntul făgăduinței
trăiește ca și cum eu aș fi murit
fă duș de trei ori pe zi
nu apărea prea des în aceleași haine
zîmbește ca oamenii
și înțelege în sfîrșit că
(nu) tot ce zboară e un boeing transatlantic
analizează SWOT
fiecare partidă de amor
și vezi cu ce rămîi la contabilitatea finală
spune YES
trăiește ca și cum aș fi murit
lumea-i mare și multă și vie și lume
și eu o să m-aștern ușor
ca zăpada care se adună
pe epoleții polițiștilor
cine-ar fi crezut această moarte
atît de reconfortantă
Un israelian, 100 de iranieni și internetul
(Scriitorul Ron Leshem într-un interviu despre ultimul său roman “Bazarul misterios” )
Ron Leshem, jurnalist și scriitor israelian, s-a născut la Tel Aviv în 1976, este autorul romanului „Bofor” ( sau„ Dacă raiul există” , în trad. ebraica).
Kami abandonează provincia pentru a studia la Teheran, iar Amir – cel mai bun prieten al său, renunță la studiile din capitală pentru a rămîne în provincie și a se dedica unei vieți religioase. Kami vine să locuiască cu mătușa sa Zahra, altădată o cîntăreață de succes. Împreună cu vecinii – Babak, un homosexual, și Safureh, în trecut judecător, acum pensionară – formează un fel de platformă. Internetul e camera secretă unde mătușa Zahra se regăsește în clipurile vechi, unde Kami caută pentru gayul Babak un amant în uniformă și unde Kami însuși ia legătura cu tot felul de oameni necunoscuți. Dar cel mai important e că se îndrăgostește de Nilufar -fata care duce o viață agitată nu doar la volan (pilotînd la cursele de formula unu). Alături de ea, Kami cunoaște petrecerile, sexul și drogurile. Riscul ca poliția orășenească sau gărzile revoluționare să-i surprindă pe tineri ori ca vecinul să se dovedească a fi un trădător, este mereu prezent. La Teheran nu există nici un fel de securitate. Babak dispare fără urmă, iar Nilufar urmează a fi executată public prin strangulare. Despre toate acestea, printr-o abundență de scene și dialoguri, aflăm din romanul “Bazarul misterios“.
ZEIT ON-LINE: Personajele romanului dvs. „Bazarul misterios”, ca să le luăm pe rînd, sînt: Kami îndrăgostit de Nilufar, o fată care pilotează la cursele de formula unu, Babak un vecin gay, Safureh - pensionara, iar în trecut judecător și mătușa Zahra o cîntăreață vestită în alte vremuri. Acțiunea are loc în Iran – o țară în care dvs. ca israelian nu ați fost niciodată. De unde ideea de a plasa povestea într-un Teheran-undergound?
Ron Leshem: Uneori cînd scriu nopțile și mă simt foarte singur, caut inspirația și atunci încep să discut cu oamenii din rețelele sociale. Eram curios dacă o să pot găsi pe internet iranieni care, aflînd că sînt israelian, mă vor urî așa cum nici nu poate fi imaginat. Expediasem 100 de cereri de prietenie unor iranieni, iar cînd m-am trezit dimineață aveam 100 de prieteni noi. Am încercat să fac același lucru cu palestinieni și egipteni, iar răspunsurile, puținele pe care le-am primit, au fost doar negative.
Z.: Cum s-au dezvoltat relațiile dvs. cu prietenii iranieni?
R.L.: M-am împrietenit cu patru iranieni – trei bărbați și o femeie. Ne-am scris timp de vreo doi ani. Eram foarte frustrat pentru că trăiam atît de aproape unul de altul, ascultam aceeași muzică, citeam practic aceleași cărți și ne plăceau aceleași filme… chiar dacă multe dintre acestea sînt oficial interzise în Iran. Știam că acești oameni ar putea fi cei mai buni prieteni ai mei. Ne-am fi putut întîlni aici, în curtea mea din Tel Aviv, dar nu este permis așa ceva.
Z.: Ca israelian nu puteți călători în Iran și nici iranienii nu pot veni în Israel. În epilog spuneți că sînteți un prieten ilegal. De asemenea, scrieți că în cele din urmă ați reușit să vă întîlniți cu prietenii în realitate.
R.L.: După aproape doi ani de discuții on-line deja aveam în cap o carte. Doi dintre prietenii mei de pe chat îmi scriau (din considerente de securitate) de pe e-mail account-uri fictive. Sosise timpul să ne vedem în carne și oase. Pe doi dintre ei i-am întîlnit în Europa și a fost periculos și înfricoșător pentru noi toți. În primul rînd pntru ei, ca iranieni, a fost foarte dificil să călătorească în afara Iranului. Apoi, iranienii puteau crede că eu sînt de la Mossad, iar Mossadul m-ar fi putut suspecta că intenționez să mă vînd Iranului. Ne-a fost frică, dar cînd ne-am întîlnit ne-am îmbrățișat și ne-am simțit confortabil și în siguranță unul cu altul. Iar în prima noapte am povestit istorioarele îndrăgite din copilărie și era vorba despre unul și același film cu desene animate japonez.
Z.: În călătoriile dvs. de mai devreme nu ați întîlnit niciodată iranieni?
R.L.: Ba da, în timpul călătoriilor mele în SUA și Marea Britanie, legate de lecturi publice, am cunoscut foarte mulți emigranți iranieni. Unii au devenit prietenii mei, însă nu am vrut să scriu nici o poveste despre iranienii care trăiesc în afara țării. Îmi propusesem să povestesc despre viața în undergound a oamenilor care trăiesc astăzi în Iran. În ultimii ani am călătorit în douăzeci și două de țări, dar nicăieri nu am întîlnit oameni care să asemene între ei atît de mult cum se aseamănă israelienii cu iranienii.
Z.: Internetul a schimbat viața dvs. și a protagoniștilor romanului: mătușa Zhara găsește înregistrări vechi ale cîntecelor sale, iar Kami comunică cu femei din Europa de Est care locuiesc în Israel.
R.L.: Rețelele sociale ne ajută să ne simțim mult mai aproape unii de alții – Tunisia, Egipt, Israel – avem același temperament, e minunat! În Iran realitatea este de nesuportat în afara ferestrei. Ceea ce se întîmplă în interiorul unei case este cu totul altceva: internetul face posibilă evadarea din interiorul locuinței. Avem posibilitatea să obținem cele mai veridice informații despre revoluție, dar, de asemenea, există și riscul de a ajunge să trăiești doar în matrice – acolo unde nu trebuie să-ți faci griji în legătură cu faptul că vecinul tău va fi strangulat din motivul orientării sexuale netradiționale.
Z.: Scenele excentrice cu chefurile la care iau parte Kami și Nilufar, se pare că au loc în Tel Aviv. Dar în provincie, unde Amir – cel mai bun prieten al lui Kami decide să rămînă pentru a se dedica vieții religioase, e o altă atmosferă.
R.L.: Iranienii și israelienii deopotrivă, împărtășesc simpatii pentru partidele de un individualism forțat. Prietenii mei nu știau că Tel Avivul e orașul israelian cu o mare cultură, cu muzică, cu droguri și sex. Ei cunoșteau doar imaginile tradiționale – teritoriile palestiniene și deșertul. La Tel Aviv vine oricine este liberal, aici soldații se poartă altfel. Liberalii și-au abandonat orașele din nord sau din Ierusalim stabilindu-se cu toții la Tel Aviv. Restul țării întotdeauna a fost mai conservator și mai religios.
Z.: Bazarul misterios va fi tradus în farsi așa încît prietenii dvs. iranieni să-l poată citi?
R.L.: Sper ca într-o bună zi cartea să fie tradusă în persană. Primul meu roman Bofor s-a tradus în mai multe limbi, cu excepția limbii arabe, și a apărut în China, Coreea și Brazilia.
Z.: Kami, tînărul erou-narator redă evenimentele din propria perspectivă. Prietenul său gay Babak dispare, marea sa iubire Nilufar este executată public prin strangulare după ce mai devreme participă la un raliu de formula unu și apare pe coperta unei reviste franceze. În cartea dvs. tînăra generație a rebelilor e cea perdantă. Pe de altă parte, pensionara Safureh, în trecut judecător, reușește să părăsească Iranul.
R.L.: Mi-a plăcut de Safureh, ea și-a cîștigat dreptul de a-și părăsi țara, chiar dacă nimeni nu știe încotro pleacă. Imaginați-vă că sînteți la vîrsta de șaptezeci de ani și părăsiți țara pentru prima dată în viață. Încerc să spun că, de fapt, cei din generația mai tînără sînt cu mult mai conservatori decît părinții și bunicii lor. La fel stau lucrurile și în Israel: demonstrațiile din Tel Aviv – deja avem la activ douăzeci de ani în care nu am protestat pentru nimic important, nu am ieșit în stradă ca generațiile mai în vîrstă. Iar la recentele demonstrații nu a existat nici o agendă comună, fiecare scandează pentru propriile interese, pentru chirii mai mici sau o mai bună îngrijire a copiilor. Nu sînt deloc convins că aici se construiește o comunitate.
Z.: Ce părere aveți despre primăvara arabă în care atîția oameni și-au pus speranțele?
R.L.: Admir oamenii din Egipt însă e cu mult mai simplu să protestezi cînd ai adrenalină în corp, decît să te angajezi pe termen lung. Un milion de persoane au fost în piața Tahir, dar optzeci de milioane sînt mai interesați de creșterea economică. Neliniștea mea e că majoritatea vor fi dezamăgiți, pentru că succese economice foarte rapide nu există.
Z.: Nu sună prea optimist…
R.L.: Viitorul nu înseamnă doar direct înainte or, se poate poate progresa în cercuri sau ba chiar și… de-a-ndărătelea. Ceea ce am scris despre viața în Iran se referă și la experiențele mele anterioare din Israel. Cititorii și criticii mei israelieni nu au înțeles aceasta, chiar dacă cartea mea a devenit un bestseller. Am fost foarte dezamăgit de faptul că mesajul meu – faptul că toți sîntem egali și că ne paște același pericol – nu a fost înțeles. Dacă nu vrei să auzi ceva, atunci nu vei auzi.
Z.: Ce încercați să spuneți?
R.L.: Cea mai grea boală în regiunea noastră este impunerea din toate părțile a fundamentalismului religos. Mă simt dator să lupt pentru valorile liberale, iar prietenii mei sînt cei care resping fundamentalismul religios. Mi-e frică că în Israelul anului 2030, tinerii nu vor împărtăși valorile liberale. Cred că majoritatea se va repera de la mișcarea musulmană sau de la ortodoxie. Chiar dacă există acces la internet, aceasta nu garantează convingeri liberale în rîndul internauților. Cu siguranță, Israelul nu va ajunge în situația Iranului pentru că aici există o enormă alegere… Dar mi-e teamă că partidele politice religioase nu se vor sinchisi să adopte legi cu caracter religios și rasial. Cei care nu au fost niciodată în Israel, nu pot înțelege multe lucruri. Cînd m-am aflat în Europa, le explicam europenilor de ce este atît de greu să promovezi valorile liberale cînd în țarile vecine guvernează regimuri dictatoriale. A menține o democrație aici este cu mult mai greu decît în oricare altă parte.
tradaptare de ES
Edward Saint Aubyn: Am avut norocul că tatăl meu a murit
Edward St. Aubyn este un jurnalist și romancier britanic. Ultima sa carte – “Laptele matern” - a figurat pe lista scurtă a Booker Prize 2006, iar un an mai tîrziu a căștigat premiul Femina Etranger.
Scriitorul s-a născut la Londra într-o familie bogată de aristocrați. St. Aubyn a creionat acest mediu în aproape toate romanele sale din Saga Merlose unde personajul Patrick Melrose este, de fapt, Alter Ego-ul autorului. Pînă la vîrsta de opt ani a fost abuzat fizic și sexual de către propriul tată în timp ce maică-sa era ocupată cu acte de caritate în afara familiei. A studiat la Westminster School și Kelbe College de pe lîngă Oxford University. Încă din școală era dependent de heroină.
die Zeit: Domnule Aubyn, acțiunea romanelor dvs. are loc în înalta societate britanică. Chiar dacă descrierea acelei lumi este o incursiune în lumea ororii, cititorii gustă spiritul, umorul și snobismul care prevalează acolo.
Edward St. Aubyn: De fapt, am dorit să transform o experiență dureroasă într-o aventură literară distractivă. Vorbesc despre desfătarea prin intermediul textului, nu despre chinuirea cititorului. În romane, dialogurile trebuie să fie mai sclipitoare decît în realitate. Altfel nu vor reuși să capteze cititorul. Mi-e teamă că ați fi profund dezamăgiți pomenindu-vă la o petrecere reală de la Londra.
Z.: Sînteți fiul uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Anglia. În romanele dvs. povestiți într-o manieră pe cît de artistică, pe atît de șocantă abuzurile sexuale la care v-a supus în copilărie propriul tată apoi, abandonarea în depresie, droguri și gînduri de suicid. Scrisul v-a salvat?
Aubyn: Nu doar scrisul în sine a fost salvator. Am suferit teribil cînd am scris pentru că a trebuit să trec din nou prin această materie întunecată a amintirilor. Cititorul constituie cheia – numai cînd textul a început să fie citit, a demarat procesul de eliberare. Atunci am așteptat să fiu înțeles de către o altă ființă, am sperat că nu voi fi respins. În copilărie fusesem un cititor pasionat. Îmi amintesc că eram foarte izolat și prin lectură reușeam să mă conectez la o altă inteligență sensibilă. Altfel spus, scrisul în sine este extrem de neplăcut, iar eliberarea se produce mai tîrziu. Am început Saga Merlose într-o situație personală la limită pe care, prin intermediul celor cinci romane scrise în aproximativ douăzeci de ani, vreau să cred că am soluționat-o. A trebuit să trec peste izolarea din cauza rușinii și a secretului pe care-l păstram, peste oroare, tabu, peste depresie și gîndurile de suicid. Atunci credeam că amintirile pur și simplu mă vor omorî dacă voi continua să depind doar de ele. Trăiam într-o stare permanentă de alarmă cu gîndul că acele amintiri greu de suportat vor veni iarăși peste mine. Astăzi ele sînt – în sfîrșit (!) – ceva mai potolite.
Z.: Tatăl dvs. v-a amenințat că vă omoară dacă povestiți sau dacă veți dori să scrieți despre ceea ce v-a făcut…
Aubyn: Da, era genul foarte primitiv de teroare. Însă atunci cînd am început să scriu despre frumoasele relații, tatăl meu era deja mort. Totuși, mă aflam într-un mare conflict nefiind sigur dacă cartea trebuia să fie publicată. Am trăit regulat adevărate leșinuri în legătură cu această decizie pe care o tot amînam. Pe de o parte, n-am suferit pentru nimic mai mult decît dorința de a spune adevărul, iar pe de altă parte, nu mi-a fost de nimic mai frică decît de acest pas.
Z.: Scriați despre acele frumoase relații cînd tatăl dvs. era încă în viață?
Aubyn: Nu, atîta timp cît tata a trăit, toată puterea mea a fost antrenată în războiul cu acea persoană reală. Am avut norocul că tata a murit cînd aveam 25 de ani. Nu știu ce s-ar fi întîmplat cu mine mai departe dacă n-ar fi decedat, pentru că atunci nu duceam o viață sănătoasă.
Z.: Faptul că proveniți dintr-o clasă socială privilegiată a influențat cumva felul în care ați înaintat pe acest drum, mă refer aici la încrederea în sine de care ați dat dovadă?
Aubyn: Nu știu dacă aș putea separa una de alta – avantajele originii mele înalte și groaza, oroarea pe care le-am trăit. Am fost prea traumatizat pentru a mai putea găsi vreo consolare sau careva avantaje în acele evidente privilegii de care m-am bucurat.
Z.: Opera dvs. arată ca o carte britanică cu desene. În exterior, nu v-ați revoltat împotriva propriei originii…
Aubyn: Rebeliunea este mai radicală și de efect atunci cînd sparge un tabu, e mai puțin valabil în relațiile frumoase despre care am scris. Nu veți schimba nimic și nici impresiona în mod deosebit atunci cînd doar abordați o altă postură, purtați haine extravagante sau vă puneți un inel în nas. Mă interesează revoluția, mai cu seamă revoluția interioară. Întrebarea care mă preocupă este următoarea: Ce înseamnă, de fapt, a fi liber? Asta e ceea ce contează mai mult decît enervarea oamenilor în legătură cu renunțarea periodică la anumite convenții.
Z.: Astăzi vă simțiți liber?
Aubyn: Păi, m-am eliberat în cîteva moduri. La cel mai elementar nivel libertatea înseamnă a fi capabil să-ți dirijezi atenția spre ceea ce-ți dorești, să nu fii controlat și direcționat de obsesii exterioare, oarecum străine… Astăzi există o sumedenie de subiecte la care nu m-aș gîndi niciodată, dar absolut niciodată. Poate doar în cazul unui eventual interviu. Deci, eu pot cel puțin să aleg liber dacă vreau sau nu să mă gîndesc la un subiect sau la oricare altul. Cred că e esențial.
Z.: Privilegiile au și părțile lor bune?
Aubyn: Se face o mare diferență între privilegiile moștenite și cele cîștigate. Sentimentul că beneficiezi de un privilegiu necîștigat, adică nemeritat, știrbește tot ceea ce ți-ar putea aduce vreo mîngîiere în legătură cu aceasta.
tradaptare ES
Clemens J. Setz: Arta este posibilitatea de a nu fi lăsat de unul singur
Recent, Clemens J. Setz a luat Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig pentru volumul de povestiri “Dragostea pe vremea copilului de la Mahlstadt” („Die Liebe zur Zeit des Mahlstädter Kindes“). David Hugendick a discutat cu Clemens J. Setz despre cultul geniului, despre singurătate, dar și despre scriitorul austiac Peter Handke.
Clemens J. Setz s-a născut în 1982 la Graz unde locuiește și în prezent. A studiat matematica și germanistica la Universitatea Karl-Franzens din Graz. În timpul studiilor a lucrat ca traducător, publicind poezii și povestiri în reviste și antologii. În 2007 debutează cu romanul “Fii și planete” (“Söhne und Planeten”) care ajunge pe lista scurtă a Aspekte-Literaturpreiss. În 2008 cîștigă premiul Ernst Willner pentru nuvela “Balanța” („Die Waage“). Iar în 2009 cel de-al doilea roman al scriitorului “Frecvențele” („Die Frequenzen“) a fost nominalizat la Deutsche Buchpreiss.
Volumul apărut în 2011, “Dragostea pe vremea copilului de la Mahlstadt” („Die Liebe zur Zeit des Mahlstädter Kindes“) cuprinde povestiri scurte. Sînt istorii de groază despre excesele sexuale ale unui cuplu din clasa de mijloc, fanteziile violente ale unui copil sau despre viziunile delirante ale unor femei nevrotice. Textele abundă de idei bizare și momente violente. Unele sînt subtile piese de horror, altele sînt ficțiuni dramatice sau adevărate basme moderne. Ca și în romanele precedente, prin intermediul formei scurte, Setz se prezintă ca un atent observator, un sensibil și empatic portretist al particularităților naturii umane.
die Zeit: Domnule Setz, tocmai ați cîștigat premiul pentru beletristică al Tîrgului de Carte de la Leipzig. În unele comentarii pe marginea acestui eveniment chiar s-a utilizat cuvîntul geniu…
Setz: Într-adevăr? Cu siguranță termenul se referă la laude. Deasemenea, probabil că acesta are de-a face și cu vîrsta mea (oarecum precoce), motiv pentru care unii au zis – “foarte talentat”. Altfel, eu nu cred în conceptul de geniu.
Z: De ce?
Setz: Mă irită acest termen. Și nu doar atunci cînd îmi este atribuit mie. Îl detest deoarece semnifică ceva ascuns. Și anume faptul că trebuie acordat un șir foarte important și invizibil de coincidențe, influențe și constelații pentru ca să se întîmple ceva de genul succesului. Mai apoi, de regulă, toată această construcție compexă, este abreviată prin g-e-n-i-u! Ca și cum Dumnezeu ar fi învinuit pentru anumite catastrofe. Nu este o explicație foarte bună. Pare-mi-se că scriitorul Peter Handke a spus odată despre termenul geniu că ar fi unul obscen. Eu nu aș merge chiar atît de departe, dar cred că știu exact ce are în vedere cînd afirmă asta.
Z: V-a influențat mult Peter Handke?
Setz: Peter Handke este un punct de orientare pentru toți scriitorii de limbă germană. Deopotrivă pentru cei care îl consideră un maestru al stilisticii, dar și pentru cei care îl ignoră. În opera lui se pot citi pasaje care îți taie de-a dreptul răsuflarea. Totuși, găsesc și aspecte care mă supără, foarte străine pentru mine. E imposibil să nu descoperi la Handke și altceva în afară de momente mai puțin inspirate.
Z: În povestirile dvs. protagoniștii par adesea doborîți, învinși. În pofida umorului, istoriile prisosesc în tristețe.
Setz: Da, unele proze sînt triste și fără speranță, însă, de multe ori, la fel se întîmplă în lume și în viață. Totuși, nu-l las pe cititor de unul singur, doar cu această cunoaștere. Cel puțin încerc să fiu prezent. Altfel ar fi nedrept, ca si cum as amenda fara sens pe cineva care, întîmplător, a deschis cartea mea. Așa nu cîștigi nici un cititor. Consider că istoriile mele au și destul de multă speranță, sînt luminoase și prietenoase. Te pot face să rîzi.
Z: O temă centrală a prozei dvs. rezidă în singurătatea personajelor. Cît de multă critică la adresa timpurilor pe care le trăim stă acolo?
Setz: De multă vreme, singurătatea este unul din semnele timpului nostru. Acum, cel puțin, am dezvoltat un vocabular al singurătății. În zilele noastre, colegii de serviciu se întrețin în discuții despre cele mai bune site-uri porno sau posturi TV. În fapt, se dialoghează despre singurătate, doar că nu prea ajuta. Nimic mai mult decît un discurs care încearcă să omită sau, cu același succes, poate să faciliteze starea de fapt. Da, comparațiile pot induce un fel de consolare falsa. Astăzi nimeni nu se mai jenează de propria singurătate, iar abaterea nu mai constituie o fatalitate.
Z.: Cum faceți față singurătății?
Setz: Scriitorul american William Burroughs a fost întrebat – ați continua să scrieți locuind pe o insulă pustie? A răspuns că da, desigur, ar scrie doar pentru a nu se simți singur. Fără îndoială, un text în sine deja comportă sociabilitate. Dar nu mi-aș dori să mă pomenesc pe o insulă pustie, doar în compania propriilor texte. Încercați pe bune să vă imaginați măcar odată, pînă la capăt așa ceva – numai tu și textele tale într-o încăpere, pentru totdeauna. Groaznic! Probabil că, în cele din urmă, ai începe să le devorezi pe toate. Oricum, eu nu mă consider un om singuratic.
Z.: Prozele au adesea un caracter ireal. Alții autori de aceeași vîrstă cu dvs. scriu mai curînd într-o manieră strict realistă.
Setz: Deseori, realismul este cel mai simplu mod de a ajunge la nucleul personajului sau al povestirii. Unii scriitori își refuză abordările ireale sau fantastice pentru că le consideră nepotrivite. Însă, deseori, ele sint binevenite. În ficțiune se poate scrie despre un personaj utilizînd vocabularul de zi cu zi. Întrebarea ține de onestitate. Cu toate acestea, am o adevărată aversiune față de autorii care iau un subiect, cum ar fi de exemplu, abuzul copiilor și îl transformă în poveste. Nu mi se pare potrivit să se meargă pe această cale. Uneori devine aproape obscen.
Z.: Vă deranjează atît de mult realismul?
Setz: Cred că deja au trecut timpurile în care Uwe Jhonson putea să scrie un roman utilizînd decupaje de zi cu zi din New York Times. Lumea de fiecare zi, stiristica si documentara este atmosfera în care trăim și încă nu e nevoie să o producem artificial. A fi informat nu mai este o performanță care trebuie atinsă. În general sîntem dezinformați, totuși, există suficiente informații.
Z.: Sîntem prea informați?
Setz: Acum avem de-a face cu întregi simfonii de informații și… sîntem lăsați singuri. Arta este o posibilitate de a nu rămîne singur. Nu-mi plac sentințele, însă cred în această propoziție.
Traducere şi adaptare de Emanuela Sprînceană dupa http://www.zeit.de/kultur/literatur/2011-03/clemens-setz-leipzig
Tilman Rammstedt şi muzicalitatea frazelor
Tilman Rammstedt s-a născut în 1975, la Bielefeld, și locuiește în prezent la Berlin. A studiat, așa cum spune el însuși, „foarte multe materii” la Edinburgh (Marea Britanie), Tübingen și Berlin. Spre finalul învățăturii scrie o primă carte de povestiri. Împreună cu Michael Ebmeyer, Florian Werner și Bruno Franceschini creează și animă grupul muzical-literar Fön.
Romanul Împăratul Chinei, pentru care Tilman Rammstedt a cîștigat prestigiosul premiu Ingeborg-Bachmann-Preis în 2008, este cea de-a treia carte a sa.
Keith Stapperpfennig, eroul principal al narațiunii, este un tînăr ciudat și de o mizantropie extremă. Keith crește în casa bunicului, alături de frații săi, fără a-și vedea prea des părinții (doar pe mama, extrem de rar). Bunelul are obiceiul de a aduce acasă „bunicuțe” tot mai tinere. De una dintre ele se îndrăgosteşte Keith. La aniversarea a optzeci de ani, nepoții îi oferă bunelului un cadou original – o călătorie oriunde și-ar dori. Bătrînul alege să viziteze China și-l ia pe Keith, nepotul favorit, ca însoțitor. Keith însă, împreună cu Francesca, tînăra „bunicuță”, cheltuie banii pentru călătorie prin cazinouri, iar bătrînul pleacă în călătorie însoțit de altcineva. Refugiat sub masa din camera sa, Keith le scrie fraților lungi și false scrisori de călătorie dintr-o Chină inventată. Asta pînă cînd află că bătrînul a decedat într-un spital (fără a ajunge vreodată în China) și că ar trebui să meargă să identifice cadavrul.
Vă prezentăm fragmente dintr-o discuție a publicistului Hanns-Werner Prunck cu Tilman Rammstedt, publicat în revista TITEL: despre joc, ca necesitate fundamentală a omului, și despre cărțile preferate.
- Am remarcat că Împăratul Chinei este scrisă foarte ritmic. Are vreo legătură cu faptul că sînteți și muzician?
- Nu pretind că aș fi un muzician adevărat, e un pic de exagerare în ceea ce spuneți. Fac parte dintr-o trupă, dar acolo mă ocup doar de texte. Mai cînt și la cîteva instrumente muzicale, însă nu deosebit de virtuoz. Da, e adevărat, muzicalitatea frazelor are, pentru mine, un rol deosebit de important în scriitură. Ea constituie, să zicem așa, regula principală a stilului meu: o voce ritmică care trebuie să mă pătrundă. Cred că textele n-ar trebui să fie doar lizibile, or, în principiu, toate lucrurile-s lizibile, ci și ritmice, căci asta deschide cititorii.
- Ați vizitat vreodată China? Aveți o relație specială cu această țară?
- Nu, nu am nici o legătură reală. Poate doar cu excepția faptului că mi-a servit drept sursă de inspirație. Atunci cînd începeam să lucrez la roman – se întîmpla în 2007 – miracolul economic chinez, în contextul apropiatei găzduiri a Jocurilor Olimpice, era pe buzele tuturor. China era o prezență constantă în mass-media. Cu toate acestea, încercam un sentiment straniu că, de fapt, nimeni nu știa mai nimic despre această ţară. Și mi-am zis că aș putea scrie o carte a cărei acțiune s-ar desfășura în China, nu tocmai în China reală, ci într-o Chină fictivă, imaginată de mine.
- N-a fost prea excentric, ca scriitor, să pretindeți că scrieți despre o țară pe care nu o cunoașteți, că cele înșirate pe hîrtie sînt pe jumătate născocite?
- De fapt, puteam să născocesc totul. Nu cred că aș fi putut scrie despre China, dacă aș fi mers acolo. Ar fi însemnat să adun experienţe, impresii și eventual le-aș fi comparat cu istorisirea mea. Aşa însă am avut libertatea deplină. Inițial, utilizam un ghid, exact ca și eroul principal Keith Stapperpfennig, care inventează și povestește. Spre sfîrșit, am renunțat, practic, la orice ghidare și atunci chiar am inventat totul, iar asta mi-a produs o mare plăcere.
- Cel mai uimitor în carte este că începe cu un blocaj al scrisului. Primul text scris de Keith Stapperpfennig sună astfel: „Dragă bunicule, ești mort. Cu cele mai sincere urări, Keith”. După aceasta scrisul izbucnește de-a dreptul. Romanul se profilează, de altfel, în mod oarecum straniu, din prea multă muțenie și tăcere: Keith este un tînăr timid, mai cu seamă atunci cînd se află în compania bunicului său, însă acum are ocazia să-i zică tot ceea ce crede cu adevărat despre el.
- Exact, și el poate face asta doar în limitele unei povestiri mari și mincinoase. În mod real, Keith n-ar putea să-i spună prea multe lucruri bătrînului, pentru că el oricum a decedat, însă folosind această cale indirectă (o scrisoare adresată fraților săi), el eliberează toate vorbele ce le-ar fi zis decedatului.
- E mult joc în textele dvs., de exemplu, tablele etc. Are jocul vreun rol special în procesul scrierii?
- Din păcate, acum pentru mine scrisul nu mai e un joc. Da, îmi place să știu că rezultatul muncii mele arată ca un joc. Însă actul scrierii e mai mult o luptă. Ideea de a inventa jocuri, care face parte dintr-o istorie mai largă a lui Homo Ludens, o găsesc nu doar amuzantă, ci și plină de învățăminte. Nevoia de joc a omului este una fundamentală, iar jocul dezvăluie firea umană, pe care astfel ajungem s-o cunoaștem mai bine. Din acest motiv las personajele mele să se joace.
- Am senzația că în două dintre scrierile dvs. precedente, „Noi rămînem în preajmă” și „Pregătirile înainte de sărbătoare”, anunţaţi cumva intonația din Împăratul Chinei. Romanul reunește, combină măiestrit tonurile pe care le-aţi exersat înainte, iar ceea ce rezultă e o carte excelentă.
- Pe de o parte, aceasta mă bucură, iar pe de alta, îmi este şi puţin teamă. Nu doar pentru că vedeți cele două scrieri ca anunţînd – ca stil – ultima carte, ci mai ales fiindcă asta ar putea să însemne că acum s-a cam zis cu mine ca scriitor și că nu mai trebuie să scriu nimic. Cred ceea ce spuneți, o anume intonație străbate toate textele mele de pînă acum, însă mă gîndesc: cu cît scrii mai mult, auzi tot mai bine acest Ton. S-ar putea ca Împăratul Chinei să fi atins o vibraţie (poate chiar o perfecţiune) a sunetului pe care am căutat-o de la bun început. Primele două cărți sînt foarte asemănătoare tematic, așa le văd eu. Abia cu acest roman despre o Chină imaginară am încercat să fac altceva.
- Pentru mine Împăratul Chinei a fost în mod clar cartea anului 2008. Aș vrea să discutăm puțin despre „urmașul” dvs., adică despre „Schilten”, de Hermman Burger, care a fost declarată cartea anului 2009. E cumva surprinzător, mai ales că era vorba de o reeditare. Aţi citit-o, nu?
- Da, am citit-o acum cinci-șase ani și am fost ca și luat de vînt! Acest roman era printre cărțile pe care timp de cîțiva ani, ca un bun misionar, le-am tot făcut cadou cunoscuților și prietenilor. Nu toată lumea însă s-a arătat mulţumită, unii chiar au renunțat s-o citească. N-aș putea spune că e voluminoasă, dar lectura te epuizează și necesită un mai mare efort.
- În „Schilten”, învățătorul Armin Schildknecht merge să profeseze într-un sat, dar acolo își pierde mințile. Învățătorul expediază nenumărate scrisori inspectorului pentru a nega acest lucru, afirmînd că el, de fapt, este perfect sănătos. Din păcate, aceste declarații nu fac decît să demonstreze doar gravitatea și gradul avansat al degradării sale psihice. Umorul lui Hermman Burger este altfel decît umorul dvs. Să zicem, glumele lui Burger mi se par uneori foarte obositoare, e un umor care te solicită, îţi cere un efort de concentrare, fiind pe alocuri deosebit de manierat. Ironiile dvs. sunt mai ușoare și mai line.
- Da, prefer un anumit tip de umor grotesc și sper că îmi reușește să-l redau în cărțile mele. Am rîs pînă la lacrimi lecturînd Schilten, dar în alt sens, absolut în alt sens decît felul în care se spune că „rîzi pînă la lacrimi”. E foarte diferit, neînchipuit de încurcat, abisal și chiar maniacal.
- Aceste fraze incredibile pe care le construiește, aceste concentrații de imagini cred că-i sperie pe foarte mulți cititori…
- Am observat asta acum, cînd încercam să-l recitesc pe diagonală. Cartea se aseamănă puțin cu un vis confuz. Însă, categoric nu e un roman halucinogen sau ceva de genul acesta. Am o memorie nu tocmai bună cînd vine vorba de cărți, dar am înțeles cu un fel de groază că ceea ce știu despre Schilten e doar că îmi place la nebunie. Credeam că îmi voi putea aminti unele fragmente din carte și voi putea vorbi despre ele, mai ales că am răsfoit-o un pic. Dar n-a funcționat, pentru că pur şi simplu nu se poate intra în anumite pasaje. Nu e un roman pe care să-l citești fragmentar. Una din două: sau îl citeşti cap-coadă, sau îți rămîne inaccesibil.
- Cred că „Schilten” e o carte care se cîștigă/„se supune” foarte greu. În schimb, ești răsplătit cu generozitate la sfîrșit. Și mai există ceva care-i leagă pe Hermman Burger și pe Tilman Rammstedt: Hermmann Burger a fost și el laureat al prestigiosului Bachman-Preis.
- Da, Bachmann-Preis a adunat o foarte ilustră galerie, unde se pot găsi și nume foarte mari, dar și nume despre care apoi nu se mai aude nimic vreodată. În funcție de starea de spirit, te poți raporta (ori ești încadrat) la (în) unul dintre aceste două grupuri de premianți. Fie zici că faci parte din grupul cu Hermman Burger, Birgit Vanderbeke sau Katja Lange-Müller, fie spui că ești din grupul celor despre care nu s-a mai auzit nimic.
- Vă mulțumesc!
Traducere şi adaptare de Emanuela Sprînceană
(după http://www.titel-magazin.de)
revista Contrafort nr.9-10 (191-192) septembrie-octombrie 2010
